Am terminat de citit, săptămâna trecută, un teanc de scrisori şi mesaje pe care le-am primit de-a lungul ultimului an de la oameni cu care am lucrat. Le strâng, încet, într-un dosar pe care îl ţin pe birou – nu ca să le arăt cuiva, ci ca să mă întorc la ele atunci când eu însumi simt că am nevoie de ceva.
Pentru că, dacă mă întrebaţi, eu cred că noi, terapeuţii, învăţăm de la oamenii care vin la noi cel puţin la fel de mult cât ei învaţă de la noi. Poate chiar mai mult. Iar în această seară, în loc să vă scriu un articol cu sfaturi, am vrut să vă împărtăşesc trei lucruri pe care le-am învăţat din aceste scrisori – şi pe care le port cu mine de fiecare dată când deschid uşa pentru cineva nou.
Primul lucru: oamenii ştiu, ei înşişi, ce le trebuie. Doar că au uitat.
Am primit, anul acesta, un mesaj de la o doamnă din Iaşi care îmi scria, după a doua şedinţă: „Domnule Ştefan, dumneavoastră nu mi-aţi spus nimic ce nu ştiam deja. Mi-aţi amintit doar.” Mi-a plăcut tare mult fraza asta. Pentru că aşa e. Cele mai multe răspunsuri pe care le caută cineva, când vine la mine, sunt deja în el. E nevoie doar de cineva care să-l ţină de mână până le redescoperă. Asta înseamnă, pentru mine, terapie adevărată – nu să-i dau omului ceva ce nu are, ci să-l ajut să-şi recunoască ceea ce a uitat.
Al doilea lucru: vindecarea nu vine niciodată din presiune.
Am observat, în aceşti patruzeci de ani, un lucru pe care vreau să-l spun cât pot de simplu: cu cât te grăbeşti mai tare să te vindeci, cu atât mai greu se aşază lucrurile. Vindecarea e ca un fel de germinare. Nu poţi forţa o sămânţă să crească mai repede trăgând de tulpină. Poţi doar să o uzi, să o laşi la lumină, să ai răbdare.
Aşa fac şi cu oamenii care vin la mine. Nu le promit niciodată „două şedinţe şi te-ai făcut bine”. Le promit doar că, atâta vreme cât ei sunt deschişi, vom merge împreună, în ritmul lor. Şi am văzut, de mii de ori, că atunci când eliberezi pe cineva de presiunea de a se vindeca repede, vindecarea începe singură.
Al treilea lucru: cea mai puternică terapie e să te simţi văzut.
Ştiţi ce mi-au spus, în ultimul an, cei mai mulţi oameni cu care am lucrat? Nu „mulţumesc pentru tehnică”. Nu „mulţumesc pentru sfat”. Mi-au spus, aproape toţi, varianta aceea simplă: „Mulţumesc pentru că m-aţi văzut.”
Am stat mult la gândul ăsta. Şi am ajuns să cred că trăim într-o vreme în care oamenii sunt înconjuraţi de mulţi alţi oameni, dar foarte puţini sunt cu adevărat văzuţi. Adică ascultaţi pe deplin. Primiţi aşa cum sunt. Recunoscuţi în fiinţa lor, dincolo de ce fac, ce câştigă, ce ratează.
Iar dacă reuşesc, în munca mea, să fac un singur lucru bine, pe acela aş vrea să-l fac: să fie omul care vine la mine văzut. Cu adevărat. Pe deplin.
Cred că asta e şi ceea ce încerc să transmit, prin tot ce fac, sub semnul „Hrist is life” – că viaţa adevărată începe atunci când cineva te priveşte cu iubire şi îţi spune, fără cuvinte, „te văd, eşti aici, eşti bine-venit.” Pentru că, paradoxal, nu trebuie să faci nimic ca să meriţi privirea aceea. Trebuie doar să fii. Restul vine.
Vă mulţumesc tuturor celor care mi-aţi scris în ultimul an. Mulţumesc celor care încă nu mi-aţi scris, dar pe care i-am ţinut, cu gândul, în rugăciune. Şi mulţumesc, din inimă, fiecăruia care a avut curajul să-mi treacă pragul atunci când era cel mai greu.
Voi sunteţi, de fapt, dascălii mei.