Era marţi seara. Aveam o ultimă întâlnire programată, la distanţă, cu o doamnă din Germania pe care nu o mai văzusem niciodată. Mă sunase fiica ei, cu câteva zile înainte, şi îmi spusese, cu o voce care încerca să nu plângă, că mama ei nu mai mănâncă de aproape o săptămână. Că nu mai vorbeşte cu nimeni. Că s-a închis în camera ei şi nimeni nu reuşeşte s-o scoată de acolo.
Am acceptat întâlnirea, ca de fiecare dată. Şi, cum fac de aproape patruzeci de ani, m-am pregătit pentru ea în liniştea mea, cu rugăciune, cu gândul curat la fiinţa pe care urma să o întâlnesc.
La ora stabilită, ecranul s-a aprins. Era o femeie de vreo şaizeci de ani, foarte slabă, cu părul prins neglijent. Privirea ei nu se ridica spre cameră. Nu mi-a spus „bună ziua”. Nu m-a întrebat nimic. Stătea, pur şi simplu, cu mâinile în poală.
Nu am grăbit-o. Am aşteptat.
După aproape două minute de tăcere, a ridicat capul. Şi mi-a spus, cu o voce care nu ridica accentul pe nicio silabă: „Domnule, eu nu mai vreau să trăiesc.”
Sunt momente în munca asta în care orice cuvânt rostit greşit poate face mai mult rău decât tăcerea. Acela era un asemenea moment. Aşa că nu i-am răspuns. M-am uitat la ea. I-am zâmbit, încet. Şi i-am spus, după o vreme: „Vă mulţumesc că aţi avut puterea să-mi spuneţi asta. Înseamnă că, undeva, mai e o parte din dumneavoastră care încă vorbeşte cu mine. Şi cu ea aş vrea să stau de vorbă, dacă îmi daţi voie.”
A izbucnit în plâns.
Am stat aşa, împreună, multă vreme. Eu – fără să grăbesc nimic. Ea – plângând, mai întâi încet, apoi din ce în ce mai adânc, ca cineva care nu mai plânsese demult. Iar la un moment dat, când lacrimile au început să se rărească, m-a privit pentru prima dată în ochi şi mi-a spus: „De ce nu mă urâţi? De ce vorbiţi cu mine aşa?”
I-am răspuns că nu am de ce să o urăsc. Că în faţa mea e un om frumos, care a uitat că e frumos. Şi că, dacă mă lasă, aş vrea să o ajut să-şi amintească.
Am avut împreună, după întâlnirea aceea, încă opt şedinţe. La a treia a început să mănânce din nou. La a cincea s-a întors la fiica ei, pe care nu o mai sunase de patru luni. La a opta mi-a trimis o fotografie cu ea, în grădina casei, ţinând în mână un buchet de margarete.
Vă povestesc asta nu ca să mă laud. Aproape că aş prefera să nu o ştie nimeni. V-o povestesc pentru că, în seara aceea de marţi, am înţeles, încă o dată, ceva despre ce înseamnă pentru mine „Hrist is life”. Înseamnă să-i întâmpini pe oameni cu iubire chiar şi atunci când ei vin la tine fără speranţă. Înseamnă să crezi în partea lor frumoasă atunci când ei au uitat că o au. Înseamnă să nu te grăbeşti niciodată cu un om care suferă.
În patruzeci de ani de muncă am întâlnit foarte multe asemenea seri. Am stat de vorbă cu zeci de mii de oameni. Şi de fiecare dată am avut aceeaşi convingere: că, în adâncul fiecărei suferinţe, există o sămânţă de viaţă care aşteaptă doar puţină lumină ca să răsară.
Iar misiunea mea, ca terapeut, ca psiholog, ca om – nu e să le „rezolv” oamenilor problemele. Nu pot face asta în locul lor. Misiunea mea e să stau lângă ei până când îşi amintesc, singuri, că merită lumina.
Şi atunci, încet, încet – viaţa se întoarce.